Sunday, 3 August 2014

https://www.youtube.com/watch?v=Iq3zo432sAU


            Istoria automobilului
 

3.
Motto: 

„Voi face întocmai cum ați vorbit în auzul urechilor mele” Numeri 14:28




Am vândut Chevroletul care mi-a fost furat. A fost pe Kijiji două săptămâni. N-a întrebat mai nimeni că piața de mașini vechi nu merge deloc bine in Ontario. E plin de ruginituri pe anunțuri. A mea nu era ruginitură. Ba am și zis în anunț că „no rust”. Mai dădeam și un rând de roți cu cauciucuri de iarnă pe deasupra și schimbul de ulei gratis pe viața mașinii, că așa mi-au promis dealerii când mi-au vândut mașina. Îi scârțâia ceva pe dedesupt așa că am dus-o la atelier la Tilbury sa-i schimb uleiul și să se uite ăia ce are. Avea un arc rupt pe față si celalalt crăpat. S-a rezolvat cu $900. Că nu puteam s-o vând așa.


A luat-o un absolvent de facultate care urma să lucreze ca profesor la o școală. Avea el o pasiune pentru mașinile vechi că avea un Ford 150 de prin 1999 care consuma cam 20 de litri la suta de kilometri și se săturase să tot pompeze bani în benzină. Așa că voia o mașină mai mică. Cum a văzut-o, i-a plăcut, că era curată, proapăt spălată, aspirată și în general nu era o mașină urâtă. Ne-am urcat în ea și ne-am dus la un condus de probă. Îi luceau ochii de plăcere. Băturăm palma și am plecat la Ministry of Transportation, unde se fac tranzacțiile de mașini și se eliberează permisele de conducere. Acolo era o coadă de vreo 40 de persoane, că nici Canada nu mai e America visurilor atâtor oameni ci mai degrabă un Orient local. A înregistrat-o, am venit înapoi, i-am instalat noile numere, pe gratis și i-am spus asta de vreo trei ori, a luat cauciucurile și dus a fost.


Parcă nici nu am avut niciodată acea mașină. Doar amintirea ei.


Mașina fusese furată duminică dupa-masa din parcare de la biserică. Cineva a intrat la subsol în timpul programului și s-a apucat de cotrobăit prin buzunarele hainelor groase luând ce-a găsit: cheile de la mai multe mașini. A mea avea remote, apăsai pe buton și claxona, deci a găsit-o foarte repede unde era parcată. Polițistul care a făcut raportul a spus clar că trebuia să avem camere de luat vederi care dau spre stradă sau spre parcare ori să avem security. Comunitatea a reacționat extraordinar la evenimentul ăsta neplăcut. Am fost surprins să fiu anunțat că s-a adunat o sumă de bani, conform cu prețul mașinii pe piață cu care voi fi despăgubit.


Bineînțeles că am sunat de vreo două ori la poliția din Windsor întrebând ce se mai aude cu mașina mea. Nu avem nici o noutate – mi s-a răspuns. Dar se face ceva pentru a se găsi mașina? – am întrebat. Cum adică? – nu a înțeles întrebarea cel de la capătul firului. Adică se face vreo acțiune sau se așteaptă ca hoțul să dea din greșeală cu mașina furată în peretele poliției? – Credeți că ăsta e tonul cel mai nimerit pe care trebuie să ne vorbiți? – Domnule eu plătesc taxe pe an mai mult decât iei dumneata salar și din motivul ăsta îmi permit să vorbesc pe tonul ăsta. După ce a înghițit nodul mi-a spus că bineînțeles, se fac controale și se are în vedere și că mașina mea e pe listă. - Adică, zic, ofițerul ăla care face controlul știe din memorie care e seria la mașina mea și cu siguranță speră să o găsescă la vreo oprire din asta de rutină.

Prin februarie primesc un telefon de la Poliție și mi se spune că au găsit mașina, trebuie să mă duc să o iau cât mai curând posibil pentru că ei o scot din evidență și nu mai sunt răspunzători. De parcă au și fost.

- Unde e mașina?

- În parcare la un restaurant chinezesc pe Tecumseh Road.

- Cum a ajuns acolo? – Acolo s-a găsit. – În ce stare e? – Nu se știe.


Mașina era acolo, în parcare și stătea acolo de vreo patru luni. Abandonată. În stare bună, nelovită, ne zgâriată,cu toate geamurile la locul lor. Absolut intactă. Auzisem că poți găsi mașina furată, după un timp, dar fără nimic pe ea, doar caroseria. Chiar și benzina cu care au furat-o era tot aia că era puțină. Idioții au luat-o ca să aibă cu ce merge la restaurant. Tot ce a fost înăuntru mașinii era la loc. Chiar și niște mărunțiș în cutia de la bord. Proprietarul restaurantului a spus că a sunat la poliție de câteva ori dar nimeni nu l-a băgat în seamă, nimeni nu a venit să vadă despre ce este vorba.


Cum s-a dus așa a venit înapoi. Cineva spunea: “v-a dat-o Domnul înapoi că s-a furat de la biserică și așa ceva nu este îngăduit”. Cine știe?


Suma cu care comunitatea m-a despăgubit, a fost donată înapoi bisericii pentru a se monta camere de luat vederi. Și cum zic parcă nu am avut-o niciodată. A treia în lanț: Dacia ZTD, Fordul și acum Cavalier-ul. În treisprezece ani.


Doar amintirea lor. Mereu vie...



Sunday, 7 April 2013





                         
                            P A R A D O X U L   I U B I R I I


                                    Ai intrat înăuntru,
                             m-ai privit cu ochi căprui
                             şi m-ai întrebat
                             ce scrie în cartea aceea galbenă
pe care o tot citesc.
-      Poveştile timpului – ţi-am răspuns –
câte una pentru fiecare secundă.

A doua oară
m-ai privit cu ochi incolori
şi m-ai întrebat cine a scris cartea aceea galbenă.
-      Fiecare o scrie pentru el, în versuri –
ţi-am răspuns.

Ultima oară ai intrat înăuntru,
m-ai privit cu ochii tăi, personali,
şi mi-ai spus
că mă iubeşti mai mult decât cartea aceea
galbenă.

Clepsidra s-a spart în mii de cuvinte
care s-au risipit ca nişte fire de nisip
în existenţa noastră.

De atunci noi am rămas aceiaşi,
doar cartea galbenă a timpului
                                                se subţiază mereu.


          Copyright©mo

Sunday, 23 December 2012

Istoria automobilului




2.
Motto
"Never drive faster than your guardian angel can fly."  ~Author Unknown

Era a treia zi de când eram pe drum. Pierdeam câte o oră în fiecare provincie odată cu schimbarea fusului. Și asta o luam din somn că nu-mi permiteam să-mi dau peste cap orarul de parcurs. Astăzi aveam să intru în Ontario care e de 4,5 ori mai mare ca Romania, deci mai aveam destul de mers chiar și după ce intram în Ontario.
Din nou pe Yellowhead, care ca număr era Freeway-ul 16, trec în scurt timp în Manitoba. Una din primele localități avea la intrare statuia unei vaci. Am deschis internetul că nu mai îmi aminteam numele localității și descopăr că ăștia  din Manitoba au o adevărată manie să ridice statui, care de care mai ciudate ca semne ale orășelelor. Pe lângă vaci, boi, elk, gâscă, curcan, moose, viking, calul alb, , trandafirul, diamantul care sunt aproape normale ca mascote, mai apar banana, pipa, țânțarul (locuitorii din Komarno lăudându-se că la ei este Mosquito Capital of the World în loc să-i stârpească), cămila Sara (ce-o fi având de a face o cămilă cu Manitoba?), piatra de curling și can-ul de Coca Cola. Mă gândeam ce discuții s-ar naște în Romania dacă s-ar ridica problema alegerii unei mascote pentru fiecare oraș.
Prind o barieră unde nu stau mult și mă consider norocos deoarece pare că Manitoba are cea mai deasă rețea de căi ferate din Canada atâtea treceri la nivel am întâlnit. În rest nimic spectaculos. Ocolesc Regina și drumul începe să urce, aproape imperceptibil, cu pantă mică și lungă pe zeci și zeci de km. Spre după-masă fac o poză din mers la monumentul care anunța că de acolo începe Ontario. Îmi venea să zic „I am home”. Kenora, Dryden cu fabrica de celuloză și hârtie așezată în mijlocul orașului, după care intru în munți. Regăsesc șosele tăiate în stâncă, șerpuitoare, ca în BC, cu perete într-o parte și prăpastie în cealaltă. Aproape nici o diferență. Cu o singură excepție brazii. Cei din Ontario sunt altă specie, mai mici, mai jigăriți, mai lipsiți de maiestuozitate.
La Thunder Bay ajung aproape de miezul nopții, după un drum obositor, cu o șosea destul de neîntreținută, cu marcajele șterse făcând drumul șerpuitor tare greu de văzut pe întuneric și care ar fi durat mai mult dacă nu prindeam niște camioane care mi-au servit drept călăuză pe întuneric și după care m-am ținut cât am putut de mult. Că după un timp le pierdeam așa de repede mergeau.
Aveam rezervare la un Motel. Ca alea din filmele americane cu buget mic: din stradă intrai direct în cameră și cu o prispă suspendată la etajul superior. Acolo altă surpriză: plin de lume pe tot locul, ușile deschise la camere, indivizi bând bere pe prispa de la etaj, gălăgie etc. Îi zic ăleia de la recepție că vreau o cameră de nefumători, curată și liniștită. Întotdeauna când cer cameră la hotel menționez asta. Cu altă ocazie, la Edmonton am ajuns la hotelul unde făcusem rezervare pe internet, am uitat să zic formula magică, îmi dă camera, după care ca să fiu sigur zic deci e nefumători, curată și liniștită. O, zice, un moment, o să o schimb cu alta că aici avem o problemă: nu s-a făcut curat. Și când rezervi pe internet ăia vin cu mesaj după câteva zile și te roagă să lași o recomandare.  Care poate fi negativă.
-          Nu e liniște că băieții au căștigat nu știu ce campionat de hockey și acum celebrează.
-          Atunci nu o iau și mă duc în altă parte – mai ales că văzusem alt hotel cu vreo două străzi înainte de ăsta.
Până m-am culcat s-a făcut ora 1 iar undeva Nelly Furtado cânta de zor „Say it right”.
Dimineața am luat micul dejun inclus în preț, adică niște unt de arahide cu dulceață fără zahăr, dar cu sucraloză, care e 600 de ori mai dulce decât zahărul, o cafea slabă și fierbinte de nu puteai ține în mână paharul de carton. De la Thunder Bay la Sault Ste.Marie sunt 701 km drumul înconjurând de fapt Lacul Superior. Ca să faci drumul ăsta cu mașina ai nevoie de cel puțin 8 ore. Multe porțiuni cu peisaj montan pustiu, chiar fără semnal pentru celular sau radioul din mașină. Mă simțeam ca în BC din nou. Pe la 5 dupămasa pun benzină și mă îndrept spre punctul de trecere a frontierei, și ăla cu trafic zero la ora aia. Întrebările idioate de rigoare:
- Cetățenie?...Unde mă duc?
-Windsor, Ontario.
-Asta e în Canada. De ce mă duc în USA?
-Mă duc pe aici că drumul e mai scurt cu 1000 de km și scutesc o zi de condus și ceva benzină.
-De ce mă duc la Windsor? Că acolo am casă. De unde vin? De ce vin de acolo?
Mi-au trebuit câteva zeci de treceri peste frontieră ca să înțeleg rostul acestor întrebări. Pentru mine par iraționale pentru el nu, el încercând să înțeleagă cum stă situația. Dincolo de întrebări ei observă reacția individului de la volan, dacă ăla devine nervos, ori se bâlbâie, ori e jenat de conversație, probabil că ascunde ceva  și începe să devină dubios. De aceea răspunsurile trebuie să fie scurte și la subiect, fără glume sau ironii. Cumnatul C din Detroit, care are o pasiune pentru mașini frumoase și scumpe, fiind întrebat dacă Mercedesul cu care încerca să treacă în Canada este al lui, în loc să răspundă cât se poate de simplu „Da” s-a ofuscat zicând: „Sigur că el meu, doar nu crezi că l-am furat?” Ceea ce l-a costat scoaterea din linie și trimiterea la camera de verificare unde a fost minuțios verificat corporal, el și fiecare membru al familiei, precum și mașina, ăia demontându-i toate căptușelile interioare pentru a fi siguri că nu se ascunde nimic în spatele lor și bineînțeles uitând să le mai monteze înapoi. Nu mai vorbesc de cele două ore pierdute aiurea. Mitică obișnuia să zică ăia sunt așa de obraznici, nepoliticoși și agresivi încât întotdeauna îl fac să mă simtă ca acasă, în Romania.
Ce am în mașină? Zic: am multe, dar uite am făcut o listă cu ceea ce am. În plus am o sticlă cu apă și niște mâncare luată pe drum. Zice: - Oprește motorul și dă-mi cheile și iese afară din gheretă. Zic: am buton și pot să-ți deschid portbagajul fără să opresc. El repetă iritat: - Oprește motorul și dă-mi cheile. Îmi dau seama că am făcut o prostie, el fiindu-i frică să nu pornesc în trombă. „Of course, am vrut să fiu amabil”. Îi dau cheile, caută prin portbagaj vreo 5 minute, mă mai întreabă ce profesie am, unde am lucrat, cum se numește firma, ce făcea fabrica aia, adresa firmei etc, după care îmi dă cheile și urează o zi bună.



Trec International Bridge ce separă cele două orașe Sault Ste.Marie Ontario și Sault Ste.Marie Michigan și intru direct pe Highway 75 care merge până în downtown Detroit, pe lângă podul care duce spre Canada. Nu prea multe mașini în trafic. De fapt la un moment dat mă trezesc doar eu pe șosea. Văd niște indicatoare care zic să nu iei pe nimeni în mașină dacă vezi pe marginea drumului indivizi care fac autostopul, că sunt pușcării prin zonă și ăia s-ar putea să fie evadați.
Expresurile americane în general sunt drumuri de bună calitate. E confortabil să circuli pe ele, sunt largi, cel puțin două benzi pe un sens, dar în majoritatea drumului 3 sau 4. Stațiile de benzină așezate exact pe marginea highway-ului, nu trebuie să ieși și să mergi câțiva km până în nu știu care localitate. Pe lângă ele tot felul de fast food-uri, dacă te simți înfometat. Și marea majoritate a americanilor se simt tot timpul.
Începuse să se întunece. În Canada pe toți cei câteva mii de km parcurși nu am văzut o mașină de poliție să încerce măcar o verificare vizuală a vehiculului meu. În Michigan , în decurs de câteva ore au fost două echipaje, unul care a rulat în spatele meu pe zeci de km, iar altul care mi-a aruncat mai multe priviri din lateral vreo 10 minute, după care a accelerat și a dispărut. Trec de o zonă de trafic încet din cauza unui accident cu mai multe mașini, undeva pe lângă Saginaw. Se pare că pe express limita de viteză de 70 mile/oră (ceea ce înseamnă 112 km/oră) nu o respectă nimeni. Iar la 130-140 km la oră nici nu e de mirare că se întâmplă accidente.
După miezul nopții trec prin Flint, orașul lui Michael Moore militantul pentru controlul regimului armelor în SUA, autorul excelentului film Sico, în care compară sistemele de sănătate și cel mai prost este în SUA. America nu mai este ce a fost, mai ales după ce a picat sistemul comunist, se spune. Dar sistemul comunist a picat numai în fosta URSS, el încă există ca sistem, este în puternică expansiune, mai rău ca niciodată pentru că ăla nu mai este nici măcar comunism este altceva și anume e China.
Mă bucur să întâlnesc nume de locuri cunoscute Pontiac, Troy, Auburn Hills, ceea ce însemna că mă apropii de Detroit. În sfârșit ajung în downtown, unde expressul este în construcție. Apar mai multe semne care arată exituri spre Canada Bridge. Nu ies prea devreme ca să nu merg pe drumurile obișnuite pentru că sunt cu viteză mică, e noapte, e Detroit etc. Ratez ultimul exit pe care nu-l mai găsesc ca număr, ies afară, intru din nou pe 75, de data asta în sens invers. Ratez din nou de data asta singurul exit spre Canada Bridge, din cauza unui Tir care rula lângă mine și l-a ecranat încât l-am văzut prea târziu. Ies în Mexican Town, găsesc podul, plătesc $4.25 și trec Detroit River pe Ambasador Bridge în Canada. La ora 2 și jumătate noaptea podul e pustiu. În partea canadiană nu aș fi știut la care linie e cineva în gheretă dacă nu-mi făcea unul cu lanterna semn. Circul obișnuit de la trecerea frontierei - Ce mașină e asta? - Chevrolet Cavalier. - OK asta vede și el. De ce are cutia aia deasupra? - Mă mut și am avut nevoie de spațiu să car tot. - De unde vin? – Din British Columbia. – Ce am căutat în USA? – Am scurtat drumul ca să nu înconjur lacul. - Unde mă duc? – Tecumseh. - De ce mă duc în Tecumseh? – Acolo am casă. –Ce am în mașină? I-am dat listele. Aveam cu mine și colecția mea de monede. – Cât aur am? –N-am aur, numai argint. – În ce valoare e colecția. I-am spus un număr. – Am cumpărat ceva în USA? Alcool, tutun, arme?
Ies de la vamă, intru pe Huron Church Street și după jumătate de oră mă opresc în fața garajului casei mele, la 3 dimineața. Înăuntru e lumină, eram așteptat. Înțepenit după 18 ore de condus, am înțeles mai bine decât niciodată semnificația acelui „Home, sweet home”.