Saturday 15 January 2022

Spiritul lui Eminescu

 

        Privesc cum ninge în ianuarie și nu pot crede că într-o astfel de lună rece s-a născut poetul care a scris atât de “cald” , sensibil si emoționant. Poate ceva  esoteric a influențat destinul lui, ceva desprins din iarna grea a Moldovei anilor 1850. Ce anume? Oare zborul fulgilor de nea aproape orizontal  mânat de aripile crivățului? Poate, doar ca simbol al existenței lui scurte și intense. Gaston Bachelard definea zborul și focul ca fiind două lucruri corespondente, identice, unul în planul dinamicii și unul în planul materiei, la fel de enigmatice. Zborul este plasma visului. Iar visele lui Eminescu au ars, intens și mult prea scurt pentru necesitățile unei lumi nepregătite pentru un Luceafăr atât de strălucitor.

Geo Dumitrescu își începea una din poeziile închinate Poetului cu versul: “Eminescu n-a existat!”. A existat numai o țară frumoasă la marginea Marii Negre și niște oameni harnici și viteji care și-au dus istoria cu greu până azi, și o duc la fel de greu în continuare. Și au mai exista niște plopi, fără soț la număr, și niște codrii și multe alte lucruri extraordinare pentru un rătăcitor pe alte meleaguri decât cele natale. Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, li s-au spus simplu: Eminescu.  Înclin să cred că Eminescu nu s-a născut în acea lună rece de ianuarie. El a existat acolo din totdeauna, sufletul lui hoinărind prin pădurile Moldovei, prin târguri, printre oameni. “Fiind băiet păduri cutreieram.” El nu a fost și nu este o entitate aparte, confundându-se cu tot ce “mișcă în țara asta/ Râul, ramul”, crescând odată cu copiii noștri și cu dragostea de patrie. Aerul respirat de animalele pădurilor, zborul acvilelor din munți, șuierul crivățului, susurul apei conțin toate câte ceva din Eminescu.

        Din când în când spiritul lui a luat formă umană și atunci l-au întâlnit Maiorescu și Creangă și Veronica Micle. Și atunci a scris câte ceva lăsându-ne câte o amintire de neuitat: Luceafărul, Lacul, Somnoroase păsărele, Floare albastră, Revedere, Glossa etc. Atunci a încercat și el acea stare a spiritului care este Dragostea,  puternică și arzândă pentru tot ce ne înconjoară, care nu avea să-l mai părăsească niciodată. Dumnezeu, din dragostea lui pentru oameni, i-a dat lui Eminescu o picătură puțin mai mare. El a văzut cu ochii sufletului ceea ce alții nu numai că nu puteau să vadă dar nu au știut nicicând unde să se uite. Prezentul vieții lui, nemeritat de scurt, a devenit imens cuprinzând o parte din istoria noastră, pe care a văzut-o și ne-a povestit-o în câteva Scrisori, atât de actuale.

         Niciodata însă o societate nu a știut să-și aprecieze talentele în timpul vieții. Oferindu-i o viată de mizerie, plăpândă ca flacară unei  candele în vânt, lumea materială l-a înghițit, prea deranjată de vâltoarea spirituală creată de el. Nu a fost și nu este ușor într-o cultură cu tendințe să aibă loc și “Sărmanul Dionis” sau “Împărat și proletar”. Cu toate acestea, in dragostea-i nemarginită ce lucruri minunate a putut dori societații care, atunci, l-a ignorat: “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/…/Viața în vecie, glorii, bucurie,/Arme cu tărie, suflet românesc,/Vis de vitejie, fală și mândrie/ Dulce Românie, asta ți-o doresc!”

Totuși a mai existat ceva: un om cu numele lui Eminescu. O piatră de marmură  în cimitirul Bellu din București, ne spune acest lucru. Dar peste toate a existat spiritul lui Eminescu, care nu s-a născut și nu a murit odata cu omul. El există pretutindeni în ținuturile dintre Carpați și mare, a existat din totdeauna. Cândva Eminescu spunea: “Nu credeam să-nvăt a muri vreodată”  și se ruga “Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!”.

Ruga Poetului nu a fost ascultată: Dumnezeu ni l-a lăsat pe Eminescu nouă! Spiritul lui este viu printre noi… 

 Copyright: Mircea Olariu

 

Monday 8 October 2018

NEBO (fragmente)


           Drumul, de altfel modern şi asfaltat, continua şerpuit printre dealuri, din ce în ce mai îngust şi mai invizibil. Pentru a merge în sat trebuia să faci la stânga. Prima dată apărea panoul acela imens, din sticlă sau cam aşa ceva, pe care era un singur semn, mare şi ciudat, pe care cei mai mulţi îl credeau a fi simbolul vreunei fabrici de răcoritoare, sau detergenţi, ori poate o nouă marcă de electronice supersofisticate. Sub el scria destul de mare pentru a nu trece neobservat: “CĂUTAȚI-NE!”. Doar atât. Nimeni nu-şi mai amintea cine şi când a montat panoul cu pricina.
După câteva sute de metri, drumul intra pe sub poartă. Inaltă, din zid vechi dar hotărât, ca un arc de triumf, poarta îşi primea călătorii întotdeauna deschisă. In apropierea ei se afla fântâna.
            - Este o adevărată legendă, prea lungă şi prea ciudată pentru voi – spunea deseori Nebo.
Nimeni nu ştia dacă este aşa şi nu voia să rişte nimic dacă ar fi fost
adevărat. Prin urmare fântâna era foarte bine întreţinută, mereu proaspăt vopsită, cu pavajul de pe lângă mereu curat, cumpăna funcţionând impecabil, găleata nouă care se schimba din două în două luni, nu care cumva să prindă ceva rugină. Mai mult, fostul primar ordonă să se pună o placă comemorativă, pe care Profesorul scrise, în urma unui zbucium inspirațional de două zile:
            “ ACESTA POATE FI MONUMENTUL CU CARE NE MÂNDRIM!”

Nebo a ieşit din fântână, în seara unei zile de primăvară. In aceeaşi seară au zburat din nou, după mulţi ani, efemeridele. Un pescar era prin prin apropiere  şi, din întâmplare, l-a văzut. Gol, cu pielea vânătă de parcă i-ar fi fost mereu frig, a ieşit pur şi simplu din fântână, ca dintr-un butoi. Peter nu l-a băgat prea tare în seamă zicându-şi că or fi anormalii ăia de adolescenţi pe care îi cuprind pandaliile în seara asta de primăvară”.
Nebo a privit amurgul presărat cu efemeride zburând care încotro, apoi preţ de câteva minute a căutat, el ştie ce, în tufişuri. A găsit fracul, l-a îmbrăcat şi un zâmbet înflori pe chipul său tânăr.
-          Deci asta e!
Plecă apoi grăbit spre sat şi una din cele trei babe care stăteau în fiecare
zi la poarta primei case pe dreapta, îl întrebă:
-          Al cui eşti maică? Nu te-am mai văzut pe aici!
-          O fi… - vru să completeze cealaltă, dar se opri cu mâna la gură.
-          E cam vânăt. iiii, el e! spuse ultima şi-n acel moment plecară toate trei
în grabă spre centru, urmate la câţiva metri de Nebo, în frac.



            Samson trăia, mânca, îşi construia filozofia, se îmbrăca şi dormea printre gunoaie. Doar de băut bea la cârciuma lui Zachei. Și speech-urile tot acolo le ţinea.
-          Omul este el însuşi un gunoi. Dumnezeu, Meseriaşul Universal
lucrează, creează, ciopleşte, strunjeşte şi modelează. In urma lui rămâne şpan, rumeguş, aşchii, gunoaie. Astea le-a aruncat la gunoi şi de la suflarea lui dumnezeiască a luat, din greşeală, concetăţeni, din greşeală, omul. Din greșeală… Ce vă miraţi că eu stau printre gunoaie? Noi suntem secrețiile dumnezeieşti involuntare. Scopul muncii lui nu a fost omul, a fost altceva. Nu mă întrebaţi ce! Nu pot să vă spun, pentru că aseară au apărut din nou cele trei stele dispuse în formă de triunghi, deasupea haldei de gunoi. Atât pot să vă spun… - încheie, lăsându-şi capul nepieptănat şi plin de păduchi în jos. Sorbi apoi liniştit din amestecul adunat de pe mesele părăsite de muşterii. Instantaneu căzu într-un somn adânc, aşa, stând pe scaun, cu capul în piept şi mâinile pe masă şi cu hainele murdare puţind îngrozitor.
Atunci se auziră babele venind pe stradă şi strigând:
-          A venit, a venit, a venit!


           În urmă cu vreo șapte ani, viața tihnită a micii localități a fost zguduită de câteva schimbări care au adus foarte multă tulburare în mințile oamenilor. Mai întâi venise echipa aceea de la drumuri, cu utilajele lor ca niște miriapozi care au început să repare drumurile prin sat. Oameni ciudați, îmbrăcați în salopetele lor portocalii cu niște dungi galbene, nu vorbeau cu nimeni, niciodată. Într-una din seri au poposit cu toții la cârciuma lui Mulligan și au băut până au întrecut măsura. Spre miezul nopții s-au încăierat, ca bețivii din te miri ce și unul din ei a fost târât afara și ucis.
            Dimineața l-au găsit în șanț, îngropat în mii de cristale verzi din sticlă sau material plastic. Nimeni nu mai văzuse niciodată așa ceva. Erau câțiva saci buni deșertați peste cadavrul din șanț, lăsând să se vadă doar o mână cu mănușa portocalie și spatele. Lumea nu atât de impresionată de cadavrul sau de eveniment în sine, cât de cristale, pe care le luau în mână, le miroseau, le studiau ca pe un lucru complet nou și complet necunoscut. Erau și foarte reci și nu s-au încălzit nici dacă soarele a strălucit pe ele o jumătate de zi până au venit polițiștii care au încercuit locul, au alungat privitorii și și-au făcut treaba
            Iar dacă Samson fusese liniștit până atunci și lucra la Jeco fermierul în fiecare zi pe mâncare, haine, băutură și ceva bani, foarte puțini, în acea dimineața s-a trezit și fără nici o vorbă a fugit spre vârful dealului unde a stat până spre prânz.
-          Ce-ai făcut mă acolo? Îl întrebă Jeco.
-          Am privit stelele – spuse Samson.
-          Ce stele mă în miezul zilei?
-          Alea trei ca un triunghi… și am vorbit cu ei…
Marcu și Timotei râdeau de zor la auzul veștii.
-          Și ce ai vorbit mă cu ei?
-          Mi-au spus scopul muncii Lui și că noi suntem fecalele dumnezeiești.
-          Du-te dracu’, căcat ești tu, nu noi. Vezi cum vorbești!- îl mai înjurară odată apoi se urcară pe tractoare și plecară spre tarlale, fără a-l mai auzi pe bărbos, care murmura cu ochii pierduți:
-          A apărut a doua generație... a doua generație... a doua.

(va urma)

Sunday 3 August 2014

https://www.youtube.com/watch?v=Iq3zo432sAU


            Istoria automobilului
 

3.
Motto: 

„Voi face întocmai cum ați vorbit în auzul urechilor mele” Numeri 14:28




Am vândut Chevroletul care mi-a fost furat. A fost pe Kijiji două săptămâni. N-a întrebat mai nimeni că piața de mașini vechi nu merge deloc bine in Ontario. E plin de ruginituri pe anunțuri. A mea nu era ruginitură. Ba am și zis în anunț că „no rust”. Mai dădeam și un rând de roți cu cauciucuri de iarnă pe deasupra și schimbul de ulei gratis pe viața mașinii, că așa mi-au promis dealerii când mi-au vândut mașina. Îi scârțâia ceva pe dedesupt așa că am dus-o la atelier la Tilbury sa-i schimb uleiul și să se uite ăia ce are. Avea un arc rupt pe față si celalalt crăpat. S-a rezolvat cu $900. Că nu puteam s-o vând așa.


A luat-o un absolvent de facultate care urma să lucreze ca profesor la o școală. Avea el o pasiune pentru mașinile vechi că avea un Ford 150 de prin 1999 care consuma cam 20 de litri la suta de kilometri și se săturase să tot pompeze bani în benzină. Așa că voia o mașină mai mică. Cum a văzut-o, i-a plăcut, că era curată, proapăt spălată, aspirată și în general nu era o mașină urâtă. Ne-am urcat în ea și ne-am dus la un condus de probă. Îi luceau ochii de plăcere. Băturăm palma și am plecat la Ministry of Transportation, unde se fac tranzacțiile de mașini și se eliberează permisele de conducere. Acolo era o coadă de vreo 40 de persoane, că nici Canada nu mai e America visurilor atâtor oameni ci mai degrabă un Orient local. A înregistrat-o, am venit înapoi, i-am instalat noile numere, pe gratis și i-am spus asta de vreo trei ori, a luat cauciucurile și dus a fost.


Parcă nici nu am avut niciodată acea mașină. Doar amintirea ei.


Mașina fusese furată duminică dupa-masa din parcare de la biserică. Cineva a intrat la subsol în timpul programului și s-a apucat de cotrobăit prin buzunarele hainelor groase luând ce-a găsit: cheile de la mai multe mașini. A mea avea remote, apăsai pe buton și claxona, deci a găsit-o foarte repede unde era parcată. Polițistul care a făcut raportul a spus clar că trebuia să avem camere de luat vederi care dau spre stradă sau spre parcare ori să avem security. Comunitatea a reacționat extraordinar la evenimentul ăsta neplăcut. Am fost surprins să fiu anunțat că s-a adunat o sumă de bani, conform cu prețul mașinii pe piață cu care voi fi despăgubit.


Bineînțeles că am sunat de vreo două ori la poliția din Windsor întrebând ce se mai aude cu mașina mea. Nu avem nici o noutate – mi s-a răspuns. Dar se face ceva pentru a se găsi mașina? – am întrebat. Cum adică? – nu a înțeles întrebarea cel de la capătul firului. Adică se face vreo acțiune sau se așteaptă ca hoțul să dea din greșeală cu mașina furată în peretele poliției? – Credeți că ăsta e tonul cel mai nimerit pe care trebuie să ne vorbiți? – Domnule eu plătesc taxe pe an mai mult decât iei dumneata salar și din motivul ăsta îmi permit să vorbesc pe tonul ăsta. După ce a înghițit nodul mi-a spus că bineînțeles, se fac controale și se are în vedere și că mașina mea e pe listă. - Adică, zic, ofițerul ăla care face controlul știe din memorie care e seria la mașina mea și cu siguranță speră să o găsescă la vreo oprire din asta de rutină.

Prin februarie primesc un telefon de la Poliție și mi se spune că au găsit mașina, trebuie să mă duc să o iau cât mai curând posibil pentru că ei o scot din evidență și nu mai sunt răspunzători. De parcă au și fost.

- Unde e mașina?

- În parcare la un restaurant chinezesc pe Tecumseh Road.

- Cum a ajuns acolo? – Acolo s-a găsit. – În ce stare e? – Nu se știe.


Mașina era acolo, în parcare și stătea acolo de vreo patru luni. Abandonată. În stare bună, nelovită, ne zgâriată,cu toate geamurile la locul lor. Absolut intactă. Auzisem că poți găsi mașina furată, după un timp, dar fără nimic pe ea, doar caroseria. Chiar și benzina cu care au furat-o era tot aia că era puțină. Idioții au luat-o ca să aibă cu ce merge la restaurant. Tot ce a fost înăuntru mașinii era la loc. Chiar și niște mărunțiș în cutia de la bord. Proprietarul restaurantului a spus că a sunat la poliție de câteva ori dar nimeni nu l-a băgat în seamă, nimeni nu a venit să vadă despre ce este vorba.


Cum s-a dus așa a venit înapoi. Cineva spunea: “v-a dat-o Domnul înapoi că s-a furat de la biserică și așa ceva nu este îngăduit”. Cine știe?


Suma cu care comunitatea m-a despăgubit, a fost donată înapoi bisericii pentru a se monta camere de luat vederi. Și cum zic parcă nu am avut-o niciodată. A treia în lanț: Dacia ZTD, Fordul și acum Cavalier-ul. În treisprezece ani.


Doar amintirea lor. Mereu vie...



Sunday 7 April 2013





                         
                            P A R A D O X U L   I U B I R I I


                                    Ai intrat înăuntru,
                             m-ai privit cu ochi căprui
                             şi m-ai întrebat
                             ce scrie în cartea aceea galbenă
pe care o tot citesc.
-      Poveştile timpului – ţi-am răspuns –
câte una pentru fiecare secundă.

A doua oară
m-ai privit cu ochi incolori
şi m-ai întrebat cine a scris cartea aceea galbenă.
-      Fiecare o scrie pentru el, în versuri –
ţi-am răspuns.

Ultima oară ai intrat înăuntru,
m-ai privit cu ochii tăi, personali,
şi mi-ai spus
că mă iubeşti mai mult decât cartea aceea
galbenă.

Clepsidra s-a spart în mii de cuvinte
care s-au risipit ca nişte fire de nisip
în existenţa noastră.

De atunci noi am rămas aceiaşi,
doar cartea galbenă a timpului
                                                se subţiază mereu.
 
 
 
 

E T E R N A L   P A R A D O X   O F  LOVE

 

When you walked in, you looked at me with your brown eyes

And you wondered

What is about that yellow book in my hand?

-         The stories of the Time – I answered,

One story for each second.

 

The second time you looked at me with your amber eyes

And you asked me

Who wrote that yellow book?

-         Each of us writes our lyrics, I have responded.

 

The last time you walked in,

You looked at me with your beautiful eyes,

And you tell me that you love me more than that yellow book.

 

Suddenly the sand glass that has been whispering all the lyrics

Broke in thousands of words

Snaking like a mischievous smoke

Into our lives.

 

Since then,

We have remained the same young, never aging,

But the yellow book of Time is continuously thinning.



          Copyright©mo