Motto:
„None are more hopelessly enslaved than those who falsely believe they are free”
J.W.Goethe
1.
Ca situare temporală a acțiunii undeva între anii 1986-1988. Ca situare spațială e clar.
Localitate cu pretenție de oraș, cu mulți snobi, care îndată ce vreo formație de mâna a șaptea cunoscută din cel mult o singură apariție la televizor, se anunța că va concerta în oraș, își puneau în mișcare toate pilele ca să poate face rost de un bilet și îmbrăcau hainele cele mai bune, de duminică la „marele” concert. Că nu se făcea să nu fii tu acolo cât de cât și să nu te exiști la concert, să vadă ăilalți ce blugi ai tu din Ungaria mare. Si ce bascheți. Chinezești, că nu te joci.
Ce mică poate fii lumea și cât de general umane toate aceste comportări. Câtă dezaprobare am putut personal primi mai zilele trecute de la doamna Nadia că nu mi-a surâs absolut deloc ideea de a merge la concertul Kiss, cel mai mare concert al tuturor timpurilor in Fort McMurray. Adică nu mă duc la Kiss??? Da ce nu am găsit bilet? Nu, pur și simplu nu mă interesează. Vai de mine, dar e Kiss! Poate să fie și mama lui Kiss.
Si asta se întâmpla aici și acum, deci după 35 de ani și la mai multe mii de km distanță. Aș parafraza și aș spune că domnia și prostia sunt atemporale și aspațiale.
In toamna lui 1985 am aterizat la IJPIPS (teribil nume) nu mai puțin de 5 absolvenți de facultate patru ingineri și un economist Bibi, Hodrea, Tim, Gâză și eu. Intr-o secție cu 60 de oameni a unei firme județene, cu patriarhatul proletariatului în floare si șef de secție un maistru cu nume german Runk, apelat general cu numele de Franți (a-ul este nazal), șefii de formații maiștri cu diferite nume dar toți vorbitori de limbă maghiară impecabilă.
Ce a însemnat venirea noastră, a educaților, în secția aia? Maiștri șefi de formații au zburat pe posturi de CTCiști si inginerii au intrat pe funcții. Toți dintre cei noi veniți aveau cursul de pedagogie excepție facând eu, că nu l-am luat, că era opțional. Că lucrurile funcționau aiurea în comunism era clar, așa că am fost trimis să predau la liceul industrial din localitate materiile tehnice. Explicația a fost că am avut media de absolvire cea mai mare.
In primul an mi-a plăcut profesoratul și am depus mult efort și entuziasm. Le-am vorbit nu numai despre rezistența materialelor, mecanisme, utilaj tehnologic ci și despre computere, despre zboruri interstelare, OZNuri, parapsihologie, antropologie, construcții megalitice in istorie, frontierele cunoșterii și optimizare umană. Am deschis un cerc de cosmologie în liceu. La cerc veneau și elevi din alte clase, nu numai clasa unde predam eu, ba chiar și de la școala profesională de pe lângă SMA. Domnul Messer (avea doi de „s” pentru ca era amestecătură de neamț cu ungur, nu pentru că un singur s ar fi fost prea puțin și trei prea mult, cum zicea el în culmea plinătății de sine) care era director adjunct și cu o parte din normă la băieții in albastru pentru ca deși avea un frate fugit în Germania federală era totuși director adjunct, venea și el să vada ce le povestesc eu elevilor încât am clasa neîncăpătoare la cercul ăla, în timp ce la altele, tradiționale ca matematică, fizică etc, clasa e goală și puținii sunt prinși cu arcanul și amenințați cu corigența dacă nu fac act de prezență.
Cu o lucrare despre măsurarea timpului și calendarul în istorie am dus niște copii la Arad, la olimpiada județeana de ... matematică, fiindcă cei de la inspectorat au zis că unde să o mai încadrăm și pe asta? Acolo am avut, a câta oară, dovada sistemului imbecil. După cinci minute fata care prezenta a fost întreruptă de unul din prezidiu și a fost întrebată dacă are vreo descoperire în domeniul ăsta sau ceva original. I-am spus că dacă ar avea vreo descoperire în domeniu, nu ar fi acolo ci s-ar pregăti pentru nominalizare la premiul Nobel și că este cam greu să ai contribuții la ceva la care nimeni nu a mai fost în stare să aducă vreo contribuție de la Papa Grigore al XIII lea și astronomii lui, care a introdus calendarul Gregorian in 1582. Și că ar trebui apreciat entuziasmul și efortul acestor adolescenți de a studia ceva mai aparte.
Nu au fost nici timpurile și nici vremurile în care să se aprecieze ceva, așa că am fost trimiși acasă.
Clasa a XI din anul acela era într-adevar o clasă bună. Ceea ce le spuneau eu era complet rupt de realitatea anostă și simplistă a satului, în care se întâmplau doar lucruri foarte rurale și neapetisante pentru dorința lor de extraordinar. Intr-o dimineață, când toată lumea se pregătea pentru o altă zi glorios de plictisitoare, găsim Miliția la liceu. Cineva a spart geamul cancelariei, a intrat și a rupt paginile din cataloagele care stăteau liniștite în rastel. Profesorul care a venit primul, a văzut măcelul, a chemat directorul și Miliția. Milițienii au venit nervoși că aveau de lucru și asta le trebuia lor acuma? Să le scadă lor ratingul pentru un idiot? Ăla ar trebui bătut de să i se rupă oasele... Au venit și întăririle de la Arad, importanți și cu aere. Au adus și echipa canină, că de unde dracu să știe ei unde a aruncat idiotul foile cataloagelor făcute mac. Echipa canină era un singur câine, pe care militarul în termen l-a ținut în soare și animalul aproape a colapsat după un timp, așa că nu a mai fost bun de nimic. Noroc cu un țăran care venea de la sapă și le-a spus că pluteau o groază de hârtii pe râu. Erau foile din cataloage. Nu s-a putut recupera mai nimic, așa că a trebuit să refacem cataloagele din memorie și bazat pe onestitate. Greu. Foarte greu. Eu le-am spus să scoată o foaie de hârtie și să scrie ce note e avut fiecare, dar cu grijă că trebuie apoi să le dovedească cu ajutorul carnetului de note sau prin cunoștiințele lor. Deci unde vor fi dubii vor fi ascultați. Le-am pus notele care mi le-au scris pe hârtie și sunt convins ca 99 la sută nu au mințit.
Cine erau ceilalți noi veniți în anul ăla?
Pondică adică Ponda Bibi pe numele lui, singurul localnic dintre noi, teribil de norocos că a primit repartiție acasă, ceea ce era mare lucru atunci. Pe el îl cunoșteam de la cenaclu M când l-am luat în turneu la Turnu Severin ca maestru de lumini. Habar nu am cum de s-a rătăcit în cenaclu, că nu făcea parte, nu cânta, nu recita, nu nimic. L-a adus cineva și a întrebat dacă putem să-l luăm și pe el. L-am întrebat ce știe să facă, ce veleități artistice are. Nu știa nimic, a zis că se poate ocupa de sonorizare, nu!.. că deja îl aveam pe Radu, atunci de lumini. Și l-am luat. Am început al doilea spectacol la Turnu Severin și după vreo oră a venit unul din organizatorii locali și mi-a spus că individul de la lumini pare obosit sau beat și ar fi mai bine să fie schimbat, că activitatea era la colțul balconului și se temea să nu cadă individul de la balcon, că prea se lăsa în afară. Urâtă amintire despre Bibi. De altfel băiat bun, unicul fiu al profesorului de istorie spaima liceului. Dom profesor era basarabean la origini și căsătorit cu doamna Ponda care era localnică. Oameni cu stare, grijulii cu averea, cu educația și cariera copilului, grijulii cu imaginea familiei în comunitate. Adevărul însă era descris foarte bine de însuși Bibi care spunea:
- Bătrânii, săracii, au încercat să-mi dea educație, că nu a prea prins asta e altă poveste și nu sunt ei vinovați.
Alt stagiar care a făcut zile fripte ne-educaților de la secția Criș a fost Hodrea Octav. Tavi era oșan de la Sighetul Marmației sau Mighetul Sarmației cum îi plăcea lui să se prostească. Ce mi-a plăcut la Tavi că era om dintr-o bucată, ca toți oșenii de fapt.
***
