Sunday 15 January 2012

Despărțirea de Eminescu




Așa cum spunea poetul Marin Sorescu poate că Eminescu nu a existat.

Pentru mine însă a existat o poză în cărțile de limba română, a unui tânăr veșnic îndrăgostit de Veronica, de plopii fără soț, de lacul codrilor albastru, tânăr care nu credea că o să învețe a muri vreodată și care mi-a devenit brusc și definitiv prieten când am citit prima dată Scrisorile și Sărmanul Dionis.

A mai existat țara din care venim cu toții, țara de humă și piatră, cu dealuri și munții pe care mi-am tocit bocancii și am transpirat cărând echipamentul în armată. Țara cu râuri și cu păduri în care sălășuiau mistreții cu colți de argint. A existat ploaia care, în aplicații, deși uneori ne uda până la piele cântam de cele mai multe ori din tot sufletul  „Iancule mare” simțind mai mult ca niciodată că aveam o țară, a noastră, căreia Eminescu îi dorea, așa cum de altfel noi toți îi dorim, după ce am plecat poate mai mult ca niciodată, viitor de aur și mult suflet românesc și ne doare că lucrurile nu merg cum trebuie.

Au existat apoi locurile și vremurile copilăriei fericite cu râul în care ne scăldam în verile toride, cu dealul Cucăi pe care ne dădeam cu sania iarna, iar toamna culegeam ciuperci și butuci pentru foc. Corcodușul din colț și casa veche de chirpici cu gardul pe care mă urcam să văd cirezile de vite trecând spre pășune.

A existat satul acela din Ardeal cu dramele și împlinirile lui, apoi casa nouă, construită cu greu de părinții mei, în care am crescut, am mers la școală, m-am îmbolnăvit de bolile copilăriei, am trăit bucuriile și fanteziile vârstei. Aceeași casă în care s-au stins părinții mei și au început copiii mei să crească.

A existat acel câine, care a supraviețuit până a ajuns la noi, cules de copii de pe marginea râului și a supraviețuit după aceea după ce a fost abandonat departe de casă pentru a nu se mai putea întoarce, pentru că nu mai locuia nimeni acolo. Și care ne-a recunoscut după ani de zile, pe străzile orașului bucurându-se că ne regăsește, deși el avea altă casă, altă familie, altă mașină roșie în curte și alți doi copii ca și ai mei cu ani înainte.

Au existat anii liceului cu mirosul inconfundabil de cărți vechi al bibliotecii și castanii din curte sub care am început să scriu primele versuri. Apoi anii studenției, cu exuberanțele lor, de multe ori nesăbuite, cu bucuriile aproape cotidiene ale plăcerii exacerbate de a te autodepăși, de a descoperi infinitul lumilor interioare și de a concepe și a realiza necuprinsul lumii exterioare, de a lupta cu realitatea și mai ales cu mult mai de temutul inamic: tu însuți.

A existat noaptea aceea de decembrie, trei zile înainte de Crăciun, petrecută în vila de la Păltiniș cu Constantin Noica încercând să ne învingem disperarea și să descoperim apoteoza viitorului. Au existat traducerile din Steiner, Cartea Transformărilor, lecturile lui Eliade și toată literatura ștințifico fantastică a acelor vremi. Discuția pe teme biblice, în debaraua cinematografului Patria, printre mături si găleți, cu Ioan Alexandru, între două spectacole. Au existat nopțile lungi petrecute cu Ilie Măduța disecând literatura română, citind din Rilke, Heidegger  și „Colină din Ardeal” de Păunescu. Au existat cenaclurile Flacăra cu nebunia lor întreținută de acei frumoși nebuni ai marilor orașe.

A existat marea de la marginea țării, cu plajele ei așa cum erau ele atunci, cu valuri, cu apa sărată din care era greu să-i mai scoți afară pe copii. Ținuturile Vrancei, mai frumoase ca niciodată când am trecut noi pe acolo; Dobrogea cu struguri la marginea drumului; mănăstirea Cozia unde Mircea în somnul lui își împarte visele cu Oltul; Bucureștiul cu muzeele lui și cimitirul unde ne-am dus să dăm câte o floare lui Marin Preda, Nichita, Coșbuc, Labiș... și bineînțeles Luceafărului.

„Și pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume/ Un singur nume”
Le-am spus și eu simplu...
Eminescu.
                                                                                                                     
©Cammo


Sunday 1 January 2012

Jurnalul din British Columbia



1.



              
              În British Columbia am ajuns într-un mod ciudat. Îmi căutam serviciu, am primit layoff[1] de la Mahle Filter Systems Tilbury[2], undeva prin Decembrie 2007. Am aplicat pentru Unemployment Benefit, la șfârșitul lui iunie m-au chemat înapoi pentru o săptămână, în schimbul de noapte și am lucrat și overtime sâmbăta seara. Dimineața când am terminat schimbul aveam pană pe roata din dreapta față.  Asta nu avea nimic de a face cu Mahle și faptul că mă puseseră pe liber, o menționez așa ca idee ca să-mi aduc aminte din nou de ticăloșia obiectelor. Am petrecut trei ore în Tilbury să-mi fac pana.

De atunci nu am mai auzit de ei până în 2010 când mi-am luat lichidarea de acolo și am ieșit din evidențele lor. Mi-au dat, cu bucuria că scapă de încă unu, vreo $5000 sau $6000 severance pay[3] care din cauza taxelor canadiene au devenit 3000 în mână. Așa ca în 2008 am tot trimis la resumeuri. Cum în Windsor nu se mai întâmpla nici o sfârâiala și cum toate resumeurile care le-am trimis,  nu numai in Windsor ci în tot Ontario, rămâneau fără nici un raspuns de parcă le aruncam la coș, am zis hai să încerc să trimit și în celelalte provincii, să văd dacă voi avea vreun răspuns de undeva. Vorba lui Mănoiu- După un timp începi să crezi că ceva nu e în regulă cu tine de nu te bagă nimeni în seamă și nu-ți răspunde nimeni.

La una din agenții pe nume Roevin, de undeva de prin Calgary sau Edmonton, am găsit că le trebuiau vreo trei sau patru poziții exact din specializarea mea și am zis că nu se poate să fiu ignorat și în cazuri din astea de așa mare cerere. Una din astea trebuie să o iau, nu se poate să nu o iau. Am trimis resumeul și după foarte scurt timp am primit răspuns că serviciul este in Kitimat, BC și ei mă sfătuiesc să studiez puțin harta să văd cam unde este localitatea asta și să încerc să vizitez puțin websiteul localității respective. Am făcut treaba asta, era în nordul BC, undeva la vreo 1300 – 1400 km de Vancouver, ceea ce însemna că excursiile de weekend erau excluse, un drum până la Vancouver ar fi însemnat cel puțin 2 zile dus și 2 întors. Am zis că nu mă duc acolo pentru excursii așa că le-am trimis răspunsul:
 - Da am verificat pe hartă, dați-i drumul .

La care mi s-a trimis al doilea email:  „totuși mai verifică odată pe hartă  unde e localitatea”. Ce Dumnezeu se întâmplă? Am mai verificat odata și nu vedeam nimic, din ceea ce cred că ei ar fi vrut să văd. Roevin, prin agenta Debra, cu un puternic accent englezesc dar probabil filipineză, a trimis resumeul firmei, ei au stabilit un interviu telefonic, care le-a plăcut și deci au vrut să mă duc pentru interviul față în față. Ca orice firmă cu ștaif din West, că aici majoritatea sunt cu ștaif, voiau să vin cu nevasta, să vadă și ea orașul, locurile, să ne uităm ce apartamente de închiriat găsim, sau ce case de cumpărat, ce mai era o întreagă strategie de captare de noi oameni.

Kitimat era un târgușor, town nu city, la capătul drumului, unde începea Highwayul  37 adică „The Gateway to Alaska” cum scria pe o tablă la ieșirea din localitate. Semnul orașului era un fulg de zăpadă, confecționat din aluminiu, de vreun metru și jumătate, donat de Alcan orașului și postat la vreo 2 km înainte de intrarea în oraș. Când l-am văzut prima dată am înțeles instantaneu de ce Debra mi-a cerut de două ori să caut informații despre oraș mai întâi. Aici ploua și/sau ningea, conform statisticilor, aproximativ 280 – 300 zile dintr-un an. Curenții calzi și umezi de peste ocean ajung în contact cu aerul rece al muntelui.  În niște ani a luat recordul la cantitatea de precipitații. În timpul verii e doar umed, înnorat și enervant. Iarna în schimb primăria are de rezolvat curățirea drumurilor în urma unor ninsori consistente, uneori de câte 24 de ore neîncetat. Cât am stat eu acolo am prins de două ori câte 50 – 60 cm de zăpadă peste noapte.  De-alung timpului comunitatea și-a pus la punct un serviciu de curățire a drumurilor, probabil de invidiat de către orice altă municipalitate de oriunde din lume. Se lucra 24 de ore și 7 zile cu o eficiență (printre puținele servicii cu adevărat  eficiente din acest colț de lume) demnă de NASA:  la ora 12 cel târziu, la amiază, toate drumurile inclusiv cele secundare și terțiare erau curățate. Drumurile principale erau rașchetate încontinuu de utilajele de curățat. Deși cantitatea de ninsoare cocheta cu recordurile mondiale, școlile nu au pierdut niciodată vreo zi de cursuri. De multe ori mă gândeam cât de mult ar avea ai noștri, din Romania, de învățat de la primăria din Kitimat cum se curăță drumurile iarna, pentru că pe noi iarna ne ia pe neașteptate în fiecare decembrie și blochează sute de mașini pe drumurile țării și face inaccesibile zone întregi.
  
Dincolo de acest neajuns, locurile erau într-adevăr extraordinare.  Cum intrai în oraș, în stânga se vedea Canalul Douglas care venea din Pacific, cu somoni, care vara urcau cu sutele pe râurile locale unde îi așteptau urșii Grizzly pentru nemaipomenitul festin anual. În unele locuri s-au amenajat podiumuri speciale, cu balustrade și bănci, de unde se putea observau în liniște și pentru multe ore uriașele animale pescuind somonii de 10 – 15 kg.  În dreapta la câțiva km se înălța Muntele Elizabeth , 1886 m (6188ft) cu ghețarul veșnic pe culme.  Imaginea era de basm. British columbienii numesc acestă provincie „Ținutul zeilor”. Exagerarea nu e deloc exagerată.  Și mirosul...

Când am coborât cu Ariama din avion la Terrase am simțit mirosul de rășină, rumeguș, pădure de brad, miros de munte și pădure. Ploua, era frig, cam 14 Celsius. În august. În Windsor erau 30 și noi veniserăm cu câte un pulovăr, total insuficient, așa că a doua zi, pentru că nu aveam nimic în program, am mers să cumpărăm ceva haine mai groase. Că era un program. Pe ore, începând de dimineața când trebuia să luăm breakfastul cu o anume persoană de la Camera de Comerț, care urma apoi să ne arate orașul, cu cele doua puncte de atracție turistică The Giant Spruce și Cascada. Apoi centrul cu tentativa de Mall în care erau un fel de Zeller, un Dollar Store, o cafenea în care își făceau veacul în fiecare zi nativii, un Liquor Store a cărui owner era tot un nativ, un magazin cu cărți si electronice, a cărui owner, un individ cam de vârsta mea,  era un fost împătimit al sporturilor extreme din zonă, adică zbor cu parafanta, condus quadul pe teren accidentat etc. Și avusese un accident iar acum era liniștit, deschisese bussinessul ăla, el și nevastă-sa, care se uita urât la mine întotdeauna când vizitam magazinul lor de 5 metri pe 5 metri, deși nu eram indian, că și la ăia se uita urât.

Seara am luat masa cu un superintendent cu nevastă-sa, sora medicală la spitalul cel nou din localitate, un inginer Fred și Chris Howe de la Resurse Umane. Conversații, aperitive, întrebări despre mine, despre Ariama, despre copii, Gordon Bleu nereușit și chestii cu pește, vin, cum e România? Ce mașini sunt pe acolo?, bere, Fred auzise de Skoda și Moskvici, dar de Dacia nu, deserturi dulci, prea dulci... etc. Totul plătit de companie. Numai pe biletele de avion dăduseră $3000. Mi-au rezervat mașină ca să avem cu ce să ne mișcăm. Toyota Prius. M-am simțit important când m-am urcat la volan prima data, că nu mai condusesem Toyota până atunci, după care m-am desumflat, că urca cu greu dealurile, încetinea, motor mic, nu mi-a plăcut în final.

Interviul a fost în camera de ședințe cu patru persoane, doi supraintendenți de la Maintenance, apoi Fred și Chris. Vreo oră și jumătate. După care au urmat testele de inteligență, memorie, logică, sesizarea esențialului, a diferențelor, atitudini în condiții specifice etc. Vizitarea fabricii cu Fred. Întâlnirea cu managerul fabricii. După-masa vizita medicală și testul fizic, în oraș la doctorul chinez agreat de fabrică.

Kitimat avea în 2008 cam opt mii de locuitori. Industria locală era reprezentată cu mândrie de cele două fabrici care mai funcționau din cele trei care existau: Eurocan - fabrica de celuloză și hârtie, Alcan - fabrica de aluminiu și fabrica de metanol care era închisă de vreo doi ani. Cele două fabrici rămase în funcțiune erau întreaga viața industrială și civilă a întregii comunități, majoritatea celor apți și doritori de muncă lucrau acolo, chiar și destui din Terrase care navetau cei 65 km care despărțeau  cele două localități. Eu eram al treilea român din istoria Kitimatului. Primul era unul din dentiștii orașului, cel care avea să devină bunul meu prieten D., celălalt fusese un inginer care a locuit în oraș vreo doi ani după care a plecat undeva în sud. La vreo trei zile după ce am început lucrul intru la washroom și Dante filipinezul zice altuia care se spăla pe mâini:
- This is the Romanian. Say something in Romanian[4].
 
La care ăla replică: „ Bună ziua. Ce mai faci?” 
 
            Veijo era finlandez și lucrase prin anii 1970 în România la construcția fabricilor de hârtie de la Dej și Turnu Severin. Ce mică era lumea!  Își mai aducea aminte încă vreo 200 de cuvinte în românește, printre care bineînțeles „țuică”, „p*** mă-tii” și alte chestii colorate. Om de treabă, cu multe amintiri plăcute din România, cu o anumită nostalgie chiar după acea perioadă, nu sunt sigur dacă legată de tinerețile lui sau de frumusețea locurilor și de realitățile acelor timpuri. Din respect pentru Veijo și pentru cineva care știa ceva în limba română, am învățat și eu câteva fraze în finlandeză, așa că în așteptarea meetingului de dimineață când apărea Veijo și-mi striga în gura mare Bună di-mi-neața!”, eu îi răspundeam „Hivaa huomenta!”, spre uimirea celorlalți.








[1] Layoff (en.) – concedierea temporară sau permanentă a personalului unei companii.
[2] Mahle Filter Systems fusese până în februarie 2007 Siemens, companie germană la origine. Producător de echipament electronic industrial, în Windsor și Tilbury, Siemens avea doua fabrici care făceau piese de plastic pentru motoarele GM, Ford și Chrysler. Căderea liberă a industriei de automobile declanșată prin anii 2004 – 2005 a convins capii companiei să vandă fabricile care produceau altceva decât echipament electronic, mai ales cele care produceau piese pentru automobile, chiar dacă ele erau de ultimă tehnologie. Așa că fabrica din Windsor a fost închisă definitiv iar cea din Tilbury a fost vândută unei alte companii germane Mahle.
[3] Severance pay (en.) – sumă de bani prevăzut de lege să fie plătită de angajator angajaților concediați din motive pentru care angajatorul nu se face totuși responsabil.
[4] Ăsta e românul. Zi ceva în românește (en.).